tittle-tattle

Aproape că îmi părea rău că am gândit ce am aşternut în însemnarea precedentă, îmi preau cuvinte prea categorice la un subiect neclar însă… de ceva zile am sentimentul că trăiesc dureros ceea ce am exagerat. În primul rând nu credeam că voi asista la asemenea ciocniri între, cel puţin, două personalităţi aproape urâte. Am râs când Mugur spunea că ne naştem fiind boţuri  de carne predispuse să se poarte doar  ca un personaje negative şi egoiste.  Dorinţa de putere transformă oamenii în jigodii. Mai rău este când aceştia defilează în sus şi în jos cu lozinci gen, sunt un om bun, prietenos, dispus să ajut. Pe cine vor să mintă de fapt? Pe  alţii sau pe ei? Şi ce satisfacţie au când transformă faptele lor bune în pretexte de răzbunare? Însă ce mă şochează cel mai tare este felul în care unii înţeleg să glumească. Ştiu, se zice că la gluma şefului trebuie să râzi în hohote însă mă simt de parcă ar trebui să râd lângă cosciugul celui mai bun prieten. Cel puţin, gluma de ieri, făcută Marei… mi s-a părut atât de jegoasă, să râzi de doliul unui om… poate nu înţeleg eu ce şi cum… Treaba este că, dincolo de caracterul asteia, a venit timpul în care trebuie să învăţam să periem şi chiar mai mult… eu una cred că nu pot face asta vreodată… dar poţi să ştii… Nu îmi place că muncesc în stres, ca D se ia în bâte cu ea, că asist la semenea scene… oribil. Dar gata cu palavrele.