reacţii şi nu numai

Mereu îmi spun că nu trebuie să mai am surprize din partea nimănui, eu una uimindu-mă neîncetat pe mine însămi. Prea mulţi oameni din jurul meu îmi par a fi din categoria celor orgolioşi care şi-au perfecţionat voit reflexul de a nu lăsa niciodată un cuvânt neaşezat în spaţiul replicii caustice. Mă întreb dacă nu sunt un exemplar rar, eu cea pacifistă şi amuzată de luptele lor de a avea ultimul cuvânt. Deocamdată nu m-am angrenat în nici un război din acesta şi nici nu mi-am declarat clar simpatiile. De fapt mă deranjează ca fiind brutal modul cum unii încearcă să îşi impună dominanţa. Eu, dintotdeauna, am gândit că modul meu de a mă afirma ca protagonistă a rolului meu de viaţă trebuie să fie unul care îmi mobilizează doar fair-playul. Am greşit şi eu de multe ori, chiar şi atunci când mă puneam în rolul celui de lăngă mine, chiar şi atunci când încercam să intuiesc ce gândşte el dar au fost secvenţe nesemnificative, zic eu… nu mi-am făcut un stil de viaţă din agresivitatea verbală. Mi-e colegă apropiată o astfel de persoană şi apreciez sinceritatea ei de a spune despre acest stil că este unul de… hienă. Nu se va schimba niciodată, aşa este ea, poate din obişnuinţă se comportă aşa, poate din naştere însă are o iuţeală de reacţie ameţitoare de a sări la harţă la primul cuvânt, zici că e un taur înfuriat căruia i se flutură un steag roşu dinainte, doar noi, apropiatele scăpăm, nu se ştie prin ce minune…