Delliana's Blog

Just another WordPress.com weblog

vine o zi în care înserarea ne doare …

with 3 comments

Şi ne-am jucat atât de des de viaţa încât am învăţat să murim cu fiecare zi trăită… Ne-am rănit cu acelaşi adevăr transformat, rând, pe rând în armă şi scut zdrobit încăt ne-am rătăcit de ce suntem.

Written by delliana

20/07/2010 at 19:39

ridică-te şi umblă

leave a comment »

Mi-e frică să ţin ochii deschişi, temerile mele par a avea adâncimi nebănuite şi teamă mi-i că braţele tale nu vor găsi calea spre mine pentru a mă prinde. Mi-e frică să nu fiu altcumva decât trebuie, mi-e teamă de ce se ascunde în viitor, mi-e frică de partea din mine ce nu o voi putea controla. Acum curajul îmi pare o utopie, o noţiune atât de abstractă însă proiecţia ei în mine doare aproape fizi c. Sunt disperată după un sharing însă sunt atât de încleştată în tăcerea mea laşă. Primul pas este ridicarea de la masa de scris, următorul, shut down pe nonacţiune. Voi putea, trebuie!

Written by delliana

19/07/2010 at 11:32

cheia vieţii, cheia morţii

with 2 comments

Uneori viaţa asta este o povară grea, pentru alţii, mai oropsiţi de noroc, viaţa devine piatră sisifică pe care trebuie să o urnescă, cruce pe care s-o ducă. Şi, cu toate astea, cunosc suflete care se târguiesc cu viaţa pentru câteva săptămâni chinuite în plus şi, pe de altă parte cunosc oameni care îşi bat joc, cu bună ştiinţă, de sănătatea lor ori supralicitează inconştient cu rezistenţa lor fizică şi nu numai… Şi oare de ce uităm atât de lesne că avem doar o singură viaţă şi ca moartea pare doar aparent momentul uşurării poverii…

Written by delliana

14/07/2010 at 19:32

stropi îngânduraţi

leave a comment »

Când priveşti lucrurile din perspectiva  propriilor aşteptări, acţiunile altora nu par în totalitate raţionale, potrivite cu simetria logicii cu care noi investim viitorul. Uneori chiar nonaşteptarea, negarea unei implicări pare a fi soluţia pentru care am opta. Ne obişnuim atât de mult cu lipsa unui deznodământ clar încât avem tendinţa să prelungim la nesfârşit acest provizorat al destinului. Cineva spunea, cu mult timp în urmă, că, pentru orice decizie de viaţă, există o infinitate de soluţii dar ca nu le vedem din cauză că suntem mult prea aproape de sursa tensiunii, eu, uneori, văd doar extremele, restul par a fi variaţiuni cromatice ale aleleiaşi decizii. Şi totuşi…

Written by delliana

07/07/2010 at 17:00

ecourile vieţilor noastre

leave a comment »

Navigator blog

Simt uneori destinul ca pe ecoul care te urmăreşte până la ultima fărâmă de sunet, ca pe unda ce se destramă în cercuri concentrice  până la marginea perceptibilului. Printre poveştile copilăriei se afla una despre copila ursită ce-şi găseşte sfârşitul exact acolo unde i s-a prezis,  deşi toţi s-au împotrivit, cu toate precauţiile lor, ce era de întâmplat s-a făptuit. Poate că am început să cred, mai mult decât vreau, în sincronicitate însă , îmi pare ca ne repetăm în evenimente de viaţă şi de prea multe ori făptuim aceleaşi greşeli, îmi pare că avem acelaşi tip de alegeri, că ne cantonăm în aceeaşi buclă a destinului, bătând pasul pe loc. Poate că sunt prea atentă la oamenii din jurul meu… Pare că în scenariile vieţilor lor anumite pagini par xeroxate, poate voiesc mai mult decât banalitatea.

Written by delliana

05/07/2010 at 22:51

În jumătăţi simetrice

leave a comment »


E simplu să cred că viaţa le orânduieşte pe toate după un tipic al simetriei, de fapt, simt doar amăgire în crezul acesta. Cred, mai degrabă, în perioadele diluviale ale vieţii, în momentele când pare că bucuriile se însoţesc ori, mult mai real de crezut, în perioadele când necazurile nu încetează să te inunde, cu corozive picături chinezeşti. Dar îmi repet că e mai important să cred că ce e val se duce iar eu rămân, sper, tot verticală.

Written by delliana

29/06/2010 at 19:12

with 2 comments

Mi se întâmpla, cu ceva luni în urmă, să vin aici, în locul acesta virtual şi să mă regăsesc scriind. Mă regăseam, dincolo de crusta de bucurii sau griji şi preocupări cotidiene, pe mine, cea adevărată, cu gândurile şi felul meu specific de a privi viaţa şi era ca o meditaţie odihnitoare, ca o asana cu scop de regăsire. Exagerez? Poate. Azi mi-a fost un pic greu să îmi amintesc că pot face asta, aveam nevoie de un pic de evadare din concret căci mă cam înghesuie în corzi un program infernal pe care nu ştiu cum să-l organizez mai eficient încât să cuprindă mai multe din cele ce voiesc să le duc la bun sfărşit. Nu ştiu ce să las la urmă, la ce să renunţ şi ce să atac frontal. Mi-ar prinde bine un pic de ajutor, măcar să vin acasă şi să fie aici totul în regulă dar ştiu, zâna mea cea bună şi-a pierdut bagheta magică şi nu ştie să spele , să calce şi să facă ciorbă de perişoare, la şters praful şi la dat cu aspiratorul nu am pretenţie… Ei, asta să fie problema… De ceva vreme trăiesc cu senzaţia că sunt aproape depăşită şi că m-am băgat în proiecte greu de realizat datorită timpului. De fapt nu prea sunt genul care să alerge ca apucata pe străzi, de la job la cursuri şi invers şi apoi să îşi şi admire coafura impecabilă în vitrinele unui mall. Vreau să le fac pe toate cum trebuie nu doar să fiu acolo pentru prezenţă. Greu. Câteodată mă mai bufneşte şi râsul, nu am vreme nici măcar să fiu frustrată la serviciu, ambiţiile apropiatelor mele îmi par atât de puerile şi de neconstructive, risipă de nervi şi de energie… Ieri am simţit că a fost ecologic pentru psihicul meu faptul că am plecat din mediul acela încărcat de comentarii pline de frustrări şi am mers într-un cabinet liniştit unde m-am relaxat citind ce nu reuşeam din cauză că nu aveam timp acasă. Nu am pierdut nimic detaşându-mă de încrâncenarea lor, noutăţile teleşanţului le voi afla negreşit în curând. Părea că unii oameni sunt educaţi şi nu se coboară la de-astea însă asta e viaţa cu bune şi rele, mai ales cu rele… În fine, eu nu sunt o mimoză dar pur şi simplu nu e războiul meu şi nu văd ce aş câştiga din el…

Written by delliana

04/05/2010 at 08:25

noroi

with 6 comments

De fapt habar nu am de ce trebuie sa se intample aceste lucruri. Chiar merita? Usor de spus sa nu ma bag cand sunt bagata automat  pana la gat prin apartenenta la un grup. Ciudat cum am ajuns sa reget o amicitie care nu duce, de fapt, la nimic bun. Sa spun ca aveam o presimtire? Daca nu ar exista astfel de personaje ca „amicele” mele s-ar prabusi universul. Singurul lucru la care trebuie sa ma mai astept de la ele este o lupta cu arme adevarate. Parca le si vad smulgand cu dintii inelele de la grenade si tragand cu arma automata una in cealalta.  Lupta cu victime colaterale, poate si eu sau celelalte care am  format o prietenie anterioara frumoasa dar care o sa ne stea cat de curand in gat. Credeam ca nu exista asemenea ambitii nenaturale pentru un post mai sus dar… am trait degeaba pana acum. Mi-e scarba, lehamite si m-am saturat de aceleasi „refrene” demne de otv. Duce-s-ar…. Cica femei, reprezentante ale sexului frumos… Scriu prostii dar ma afecteaza mai mult decat credeam…

Written by delliana

23/04/2010 at 23:41

tittle-tattle

leave a comment »

Aproape că îmi părea rău că am gândit ce am aşternut în însemnarea precedentă, îmi preau cuvinte prea categorice la un subiect neclar însă… de ceva zile am sentimentul că trăiesc dureros ceea ce am exagerat. În primul rând nu credeam că voi asista la asemenea ciocniri între, cel puţin, două personalităţi aproape urâte. Am râs când Mugur spunea că ne naştem fiind boţuri  de carne predispuse să se poarte doar  ca un personaje negative şi egoiste.  Dorinţa de putere transformă oamenii în jigodii. Mai rău este când aceştia defilează în sus şi în jos cu lozinci gen, sunt un om bun, prietenos, dispus să ajut. Pe cine vor să mintă de fapt? Pe  alţii sau pe ei? Şi ce satisfacţie au când transformă faptele lor bune în pretexte de răzbunare? Însă ce mă şochează cel mai tare este felul în care unii înţeleg să glumească. Ştiu, se zice că la gluma şefului trebuie să râzi în hohote însă mă simt de parcă ar trebui să râd lângă cosciugul celui mai bun prieten. Cel puţin, gluma de ieri, făcută Marei… mi s-a părut atât de jegoasă, să râzi de doliul unui om… poate nu înţeleg eu ce şi cum… Treaba este că, dincolo de caracterul asteia, a venit timpul în care trebuie să învăţam să periem şi chiar mai mult… eu una cred că nu pot face asta vreodată… dar poţi să ştii… Nu îmi place că muncesc în stres, ca D se ia în bâte cu ea, că asist la semenea scene… oribil. Dar gata cu palavrele.

Written by delliana

22/04/2010 at 09:29

reacţii şi nu numai

with 5 comments


Mereu îmi spun că nu trebuie să mai am surprize din partea nimănui, eu una uimindu-mă neîncetat pe mine însămi. Prea mulţi oameni din jurul meu îmi par a fi din categoria celor orgolioşi care şi-au perfecţionat voit reflexul de a nu lăsa niciodată un cuvânt neaşezat în spaţiul replicii caustice. Mă întreb dacă nu sunt un exemplar rar, eu cea pacifistă şi amuzată de luptele lor de a avea ultimul cuvânt. Deocamdată nu m-am angrenat în nici un război din acesta şi nici nu mi-am declarat clar simpatiile. De fapt mă deranjează ca fiind brutal modul cum unii încearcă să îşi impună dominanţa. Eu, dintotdeauna, am gândit că modul meu de a mă afirma ca protagonistă a rolului meu de viaţă trebuie să fie unul care îmi mobilizează doar fair-playul. Am greşit şi eu de multe ori, chiar şi atunci când mă puneam în rolul celui de lăngă mine, chiar şi atunci când încercam să intuiesc ce gândşte el dar au fost secvenţe nesemnificative, zic eu… nu mi-am făcut un stil de viaţă din agresivitatea verbală. Mi-e colegă apropiată o astfel de persoană şi apreciez sinceritatea ei de a spune despre acest stil că este unul de… hienă. Nu se va schimba niciodată, aşa este ea, poate din obişnuinţă se comportă aşa, poate din naştere însă are o iuţeală de reacţie ameţitoare de a sări la harţă la primul cuvânt, zici că e un taur înfuriat căruia i se flutură un steag roşu dinainte, doar noi, apropiatele scăpăm, nu se ştie prin ce minune…

Written by delliana

14/04/2010 at 14:36