prezentul

O, Doamne, ce mult imi pare ca a trecut de cand am scris postarea precedenta, practic, evenimentele imi par estompate, aproape uitate si e ciudat cum de putem uita atat de usor lucruri care dor… M-au durut, de asemeni, multe  in rastimp, vorbe, fapte, neputinte insa cand zilele iti sunt pline iar tu te asemeni unui inotator ce inoata contracronometru printre obstyacole, nu mai stai sa iei in seama tot. Odinioara aveam clipele de dinainte de a adormi cand imi faceam bilantul zilei, ce am realizat, ce nu mi-a iesit, ce am rostit si nu trebuia, insa de la jumatatea lui decembrie incoace adorm instant si visez numai instructie militara, mars fortat si parada.  Hei, glumesc! Nu mai stiu ce visez, sunt prea obosita ca sa-mi aduc aminte si, la urma  urmei, dimineata numai de asta nu mai am timp, trebuie sa incep o noua zi, e zor nevoie, nu-mi permit sa intarzii caci apoi ratez drumul cu gasca de cartier si singura pe coclauri, pe intuneric nu-mi suna bine. M-am obisnuit la noul loc de munca, prea repede chiar, mi-am uitat toate framantarile pe aceasta tema. Em a dat un semn timid de viata,  Mece urmeaza sa isi inceapa studiile, de mio fratelo ma  simt surprinzator de apropiata, chiar si de big brother, se pare ca astroloaga mea chiar se pricepe cand spune ca perioada asta este una fasta pt mine in ceea ce priveste relatiile interumane… Chiar si cu colegii de studii am inchegat un grup misto, chiar ma simt super. Plus de asta sunt recunoscatoare cerului ca am avut ocazia sa cunosc oameni de supercalitatecare sa ma ajute sa-mi depasesc limitele spirituale.

uneori…

Uneori ne simtim ca niste biete frunze uscate faramitate de mana destinului. Caci viata face sa se intample, pret de o zi, lucruri cu care te uimesc si te umilesc. Bunaoara, doamna de care aminteam in postarea precedenta, cea care speram sa fie mai bine, odihneste acum intr-un sertar al departamentului morga iar alt lucru cu care nu ma pot obisnui este faptul ca acea tipa care ne-a provocat multe sicane, aparent fara logica, se pare ca se comporta astfel ca urmare a unor cumplite afectiuni fizice care ii perturba modul de a fi. E greu sa acceptam sa vedem cum devenim neputinciosi sau trecatori. Mai mult de atat, mi-e foarte dor si de Em si nu inteleg ce se intampla cu ea… Insa zilele mele merg inainte, sunt multe de rezolvat, este putin timp liber, sunt multe framantari. De fapt, poate ca nebunia sarbatorilor, cu cumparaturi, curatenie, facut de sarmale si alte cele, plus serviciul, m-a facut sa nu ma mai gandesc  la schimbarile ca apar. Important este ca va fi mai bine pentru mine caci lucrurile se degradau pe zi ce trecea in vechiul nostru loc de munca. Toate regretele noastre nu valoreaza nici doi bani in fata bataii de joc financiare cu care ne trateaza autoritatile in ultimul timp. Plus ca m-am obisnuit mai mult decat vreau cu ideea plecarii, sunt chiar impacata si senina, la urma urmei putea sa fie mult mai rau decat acum… Nu sunt atat de trista pe cat par cuvintele mele…  “Sarbatoresc” , insa,  si primul furuncul din viata mea, aparut in cot, culmea, cu un “cocteil” de oxacilina si aulin. Ma gandesc, totusi, sa nu fie un semn ca ma doare in cot pentru tot… Ei, dar gata, ma asteapta o zi plina… La multi si frumosi ani tuturora!

Timpul sarbatorilor… Cadouri, colinde, urari, sms-uri, felicitari virtuale, ornamente de Craciun, miros de portocale si cozonaci. Frumos dar si obositor, cel putin pentru mine… caci pe langa orele de serviciu, viroza (la mine suna cam asa: 2 saptamani si o viroza), mi-am dat silinta sa pregatesc si ceva gastonomic-traditional… Oricum, prea mult efort pentru prea putin timp de fericire. Ce cuvant utopic e asta, fericire… desi spunem sus si tare ca fericirea si destinul ni le facem singuri… Perioada sarbatorilor e si cea a depresiilor caci asteptam mai mult decat primim, mai ales sentimental iar frustrarile exacerbeaza tristetea din noi. Apropo de tristete, aseara am vazut un film care m-a ravasit, despre o tanara de 23 de ani care afla ca mai are doua luni de trait, ca o va ucide un cancer galopant. Hotaraste sa nu spuna nimic celor de alaturi, oricum acestia se luptau cu propriile lor probleme depre care credeau ca sunt cele mai adanci, anorexie, blazare, somaj, amintiri triste… E trist insa sa te trezesti singur si neajutorat in fata mortii sau a bolii, e trist sa lasi in urma doi copilasi, un sot iubitor dar neajutorat, o mama nefericita, atatea vise, atatea dorinte de neatins… O priveam ieri si pe doamna Lacramioara, se stinge zi dupa zi,  se garboveste cu fiecare durere fizica si sufleteasca, cu fiecare vis risipit in van… Cat de frumos era chipul ei acum cativa ani si cum l-a uratit boala… Cat de triste sunt sarbatorile pentru ea… Iar noi, cei care avem sanatate, un loc de munca, timp sa ne atingem macar parte din vise, un univers de iubire de daruit, stam si ne otravim singuri cu orgolii, cu vorbe amare. Cate feluri de a vedea viitorul pentru copiii nostrii si cat de orbi devenim exacerband conflicte minore. Lupta de a deveni animal alfa, de a avea ultimul sau unicul cuvant ori adevar… Uneori ma cuprinde frica in preajma aceste instincte animalice dezlantuite… Alteori ma cuprinde scarba in preajma oamenilor care pentru satisfacerea propriilor orgolii provoaca nesfarsite conflicte din care pierdem cu totii. Poate ca cel mai frica imi este de viitor, de toate acele planuri urate din mintea unora, planuri nascute din frustrari, in urma carora se vor naste umilinta, fericirea strivita, bucuria zacand la pamant. Poate ca mai urat decat aceasta imagine imi pare un alt viitor, cel in care unii copii vor deveni cei formati de atatea greseli educative ca plamaditi dintr-o coca murdara. Da, destinul mi-l facem noi insa din greseli nu vom reusi nicicand sa cladim un viitor linistitor ci numai angoase, cosmaruri. Nu-i de loc confortabil sa te gandesti caci asa vezi clar, linistitor e sa te drapezi in lasitate, in vesmantul superficialitatii, in minciuna. Insa afara ninge, e totusi  si puritate in lume, poate e cazul sa invatam fericirea nascuta din lucrurile mici.

reconfigurari

Simt ca, uneori,  viata ne joaca feste punandu-ne in niste posturi in care nu ne-am fi ingaduit sa fim de buna voie.  Judecam fara sa stim toate datele problemei, punem etichete preconceput, consideram ca a fi obiectivi e sinonim cu a fi corecti. M-am convins, a suta oara, ca adevarul despre o situatie sau o persoana care se comporta intr-un anume fel, este ca un joc din acela in care mutand o piesa obtinem o configuratie noua a ansamblului, o perspectiva diametral opusa perspectivei initiale. Poate aceasta este karma mea, sa invat si iar sa invat ca unii oameni nu sunt asa cum ii percep la prima impresie, ca intuitia  imi joaca feste. Simt ca tot ce-am gandit de ceva vreme se prabuseste ca un joc de go si de aceea trebuie sa ma adaptez situatiilor date. Nu trebuie sa raspund cu rau la rau, nu trebuie sa fiu rigida in gandire, trebuie sa las de la mine, trebuie sa transform reactiile celor din jur, sa le imprim compasiune si ingaduinta iar pentru asta trebuie sa ma transform eu intr-o fiinta mai buna. Imi trebuie rabdare, trebuie sa-mi inhib primele reactii, trebuie sa uit de mandria mea prosteasca oricat de greu imi va fi.

marturisiri mai vechi, acum uitate

Sfante regim disociat, preasanctitatea voastra regimule Atkins, iertare! Iertare va cer caci am pacatuit inaintea voastra! V-am tradat cu necredinta caci ispita a fost peste puterile mele. Am mancat o inghetata plina de calorii (am halit-o fara remuscari) si am pacatuit cu  gandul privind formele ispititoare ale unei felii de pizza. M-am desfranat cu mirosul unui snitel de pui si stiu, nu am scuza. Am privit cu dispret paharul de apa plata si am ravnit o gura de prigat. Pot oare a mai mosteni imparatia celor fara celulita? Promit sfintiilor voastre ca ma voi pocai si voi face penitenta, iertare va rog. Voi face matanii si ore suplimentare de aerobica, zece abdominale in plus pentru gandurile mele abominabile. Voi citi de zece ori “acatistul” alimentelor si al cantitatilor permise. Asa sa-mi ajute sfantul cantar!

marturisesc

Intrucat nu vreau sa-mi plictisesc putinii vizitatori ai blogului (printre care eu imi sunt cea mai fidela cititoare) cu enumerarea nenumaratelor calitati care fac din mine o fiinta aproape perfecta, succesul evolutiei in cazul speciei homo sapiens sapiens, voi face expunerea pe scurt a pacatelor capitale care ma caracterizeaza. Am avut intentia de a ma raporta la cele zece porunci dar mi-e frica sa nu fiu considerata  atee desi ultima oara cand am calcat intr-un lacas de cult a fost vara trecuta cand am vizitat moscheea din Mangalia.  Ucid dar doar paianjenii din colturi, dau cu aspiratorul mai ales duminica, am poftit la casele(nu la casniciile) nenumaratilor miliardari romani dar: nu am poftit nevasta aproapelui si am respectat sase din zece, unii mi-ar recomanda 6 din 49 insa nu doresc sa-mi ridic palate pe pamant ci in ceruri. Nu ravnesc la barbatul alteia, Brad Pitt e prea nainsemnat pentru mine dar marturisesc, am avut un vis ciudat, se facea ca am un baietel numit Marcelutzu cu… nu, nu cu Gheorghe Dinica, ci cu Marcel Iures , pacatoasa de mine si mai eram si minora pe deasupra cand am visat asta. Dar despre visele de noapte se spune ca nu se indeplinesc niciodata ci ca te lucreaza inconstientul pe la spate.  Faptul ca am blog , unde trece, la calitati sau la pacate?

Deci am spus, sunt aproape perfecta, astept vremurile cand mi se vor recunoaste calitatile si voi ajunge undeva sus, unde merit.

analizari

Noua mea amica, apelativ mult exagerat, imi propunea , in timpul orelor de lucru, sa facem ceva distractiv, din punctul nostru de vedere, sa analizam psihologic persoanele pe care le cunoastem caci exemplele anonime si inventate ni se epuizasera. Si, s-a gandit ea, sa incepem cu mine, fapt ce m-a ingrozit asa de tare incat, brusc, am constientizat ca am o groaza de treaba de rezolvat si ca trebuie sa ma ridic urgent de pe fotoliu. Cum, sa ma divulg eu in fata unui specialist adlerian si sa raman nuda si usor de decifrat? Cine ma cunoaste , ma stie, cred ca pot sa fiu caracterizata cu precizie de la primele cuvinte pe care le rostesc, nu trebuie sa fiu analizata si disecata de bisturiul psihologului. Am spus deja ca sunt scorpiuta insa mi-e teama ca mi se gasesc, in strafunduri, alte monstruozitati, de exemplu germenii nedezvoltati ale unor trasaturi de caracter negative, poate o sora siameza involuata, cu aspiratii de dictatoare sau de ucigasa in serie. Mi-e teama sa nu aiba si apucaturi de cleptomana, mitomana sau, intr-un cuvant, politiciana. Cel mai groaza mi-e sa nu zaca in ea dorinte latente  cum ar fi,  simpatii politice extremiste, nimfomania sau alte trasnai de care ma feresc ca de foc. De fapt eu sunt o persoana atat de perfecta incat singurul meu cusur este modestia.

adevarul despre cum sunt de fapt eu

Dupa cum v-ati dat seama deja, sunt o fiinta rea, o scorpie in carne si oase. Pe fruntea mea trebuie sa scrie: exorcizati-ma de rautate! Sau poate exagerez?

Asta imi aminteste de o doamna medic anestezist  ce considera ca atmosfera in sala de operatie e foarte mohorata si isi punea bentite cu diferite sloganuri personale gen: fuck me, pe romaneste, slogan ce nu avea legatura cu actul intim ci cu mancatoria din colectivul in care lucra. Doamne, imi amintesc cat de socata am fost sa citesc acel slogan, mai ales ca eu eram in emotii, caci o sustineam moral pe mama celei mai bune prietene, doamna ce urma sa sufere o colecistectomie laparoscopica. Doamne si ce socata am fost sa aflu ca aceasta doctorita care executa manevrele medicale cu finetea si precizia unui ceasornicar si care se afla in sufletul meu pe un piedestal la care nu ajung decat inca vreo doua persoane, a decedat la putin timp de la acea intamplare, in urma unui nemilos cancer, la o varsta la care altii isi traiesc viata din plin …

Dar… sa revenim la rautatea mea… probabil nu sunt atat de scorpie din moment ce imi pare rau dupa ce gandesc si exprim rautatea mea… in vorbe,  care,  zic eu, sunt obiective si reflecta purul adevar… dar sunt de fapt tot scorpiuta caci o iau de la capat iar si iar.  Ce sa fac, am o limba ascutita si uneori bifurcata care se afla atatsata la un cap cu creier ce nu suporta fatarnicia si comportamentele de fatada. Am mai scris despre persoana care ma face sa scot la suprafata tot ce e mai negru in mine. E bolnava, mai nou considera ca nu are o casnicie perfecta, ca are o mama care nu vrea si nu stie sa o sustina, ca are colege si superiori care nu vor sa-i recunoasca meritele si calitatile intelectuale dar ce vine avem noi? Mai mult dect sa o sustinem colegial si sa-i preluam din atributii, ce putem face?  Meritam toate sicanele pe care ni le face cand sunt bossi de fata, toata gargara si lauda pe care si-o aduce singura, comparandu-se cu plebea, adica cu noi? Regretam, normal, ca nu suntem la curent cu toate intentiile si proiectele colectivului (pe care ea le stie inainte de a se hotari superiorii sa le anunte dar pe care ea le aude… din zbor) insa nu ne permite timpul, noi chiar ne facem treaba pentru care suntem platiti si mai ales o facem si pe a ei, ii preluam din atributii. Un om bolnav, banuiesc, simte un dram de recunostinta pentru persoanele care o sustin,  se manifesta altfel, nu iese cu venin pregatit ca nu i-a fost facuta treaba cu talentul si arta cu care se presupune ca ar fi realizat-o ea daca voia. Si, mai ales, nu se duce sa raporteze asta la sefi, autoasumandu-si atributiile de supervizor. Trist este ca nu-i spune nimeni in fata ca nu se comporta normal si mai ales e las ca toata lumea susoteste pe la spate iar in fata ii zambeste.  Toti spunem, Doamne fereste! Poate ca este pe marginea prapastiei care duce spre depresie adanca, poate ca trebuie sa i se gaseasca alt loc in colectiv dar am ajuns sa simtim ca de fapt ne impinge pe noi, primele, in depresie. Daca ar trebui sa fie caracterizata in trei cuvinte as gasi doar isterica, superinteligenta, vampir energetic, pentru  “siretenie premeditata” nu pot sa fiu sigura iar privirea nu pot sa fiu sigura ca exprima ura pentru toate fiintele insuficient de inteligente ca si ea care suntem noi, de fapt colegele si fostele prietene…  Sunt, de fapt o scorpie adevarata pentru ca gandesc si scriu semenea lucruri.

politichie

Nu stiu altii cum sunt dar eu nu agreez nicicum zona politicului. Intotdeauna am fost o persoana sceptica privind politica Romaniei. Scepticismul meu a inceput demult, cand aveam sapte ani, de pe vremea regimului comunist cand tatal meu s-a simtit dator sa ma trezeasca la crunta realitate explicandu-mi ca nu e normal sa cred in maligna “religie” de stat care-l diviniza de Ceausescu. Am fost cutremurata in inocenta mea de… pionier, de istoria falsificata de cei in care incepusem sa cred, de falsitatea masinariei politice comuniste, de modul in care isi inlaturasera comunistii rivalii politici si intelectuali, de felul in care minteau ca vor sa construiasca un nou mod corect de viata. De atunci indoctrinarea comunista m-a lasat imuna. Tatal meu era nostalgic al regalitatii, om simplu cum era, astazi este nostalgic al tineretii lui tinerete grea, traita in vremurile epocii de aur a socialismului. Regreta, nici el nu stie ce, sigur vremurile cand nu exista somaj, vremurile cand tinerii puteau sa aiba o locuinta, sa se instruiasca. Azi insa avem libertatea cuvantului si inca o mie si una de libertati. Unii au libertatea de a se realiza pe masura calitatilor pe care le au, altii nu reusesc sa se ridice din crunta saracie in care i-a ingenunchiat democratia, multi nu stiu cum sa faca asta. Clasa politica are libertatea de a transforma platforma cu care si-a atras voturile in masinarie de acumulat bunuri ilicite iar cetateanul care a ales aceasta elita are deja vu-ul dezamagirilor electorale. Puterea politica este sinonima, in mintea sa, cu demagogia si ipocrizia. Alegatorul devine, cu fiecare zi mai dezamagit iar politicianul merge mai departe ca si cum ar fi imaculat. Poate sunt si exceptii insa nu le vedem. Mergem la vot si alegem un candidat de care nu suntem multumiti in totalitate, numai pentru a nu castiga un altul care nu are ce cauta intr-o astfel de functie. Uneori investim incredere intr-un personaj politic care ulterior se dovedeste farsor si specialist in fentarea atributiilor. Oare unde aste respectul pentru sine si pentru cel care are incredere in el? Si unde sunt oameni care nu pot fi santajati si manipulati? Si unde sunt oamenii care sa se descurce onorabil in functiile in care au ajuns? Astept un candidat care sa merite votul meu si care sa nu ma dezamageasca…

Mama

Mama, se insenineaza a intomnare duioasa

Cand ma oglindesc in ochii tai calzi

Si-ti sarut obrazul strabatut de estuarele timpului.

Cu inima ta mare ai putea sa cuprinzi tot universul

Doar ca sa ne aduni pe toti laolalta in camarile sufletului tau.

Maicuta draga, nici un epitet nu-i destul de complet

Ca sa te descrie asa cum esti: fiinta nascuta in zodia inimii.

Caci te-a iubit cuvantul izvorand cu dulceata de pe buzele tale.

Si zau, nu stiu o alta care sa se faca atat de iute placuta doar zambind si graind.

Si te-a iubit frumusetea contopindu-se una cu chipul tau,

Te-au iubit lucrurile din jurul tau lasandu-se oranduite dupa judecata ta clara.

Cu ce apa vie ti-a stins setea maica ta

De nu te atingea oboseala trudind pentru noi?

Tu oare stii, mama, ca nici o iubire de pe pamant

Nu o poate egala pe cea cu care ne-ai crescut?

Atat de fireasca si naturala, daruindu-ne in causul palmelor

Sufletul tau, prin fiecare gest matern…

As vrea, maicuta, sa-ti daruiesc de ziua ta un stergar tesut din mangaieri,

Cu care sa-ti sterg toate lacrimile planse de ochii tai negrii si planse in sufletul tau

Si sa le scutur in cele patru zari ca pe un vis urat.

As vrea sa-ti daruiesc o floare eterna care sa-ti infloreasca zambetul!

Mama, iti daruiesc de ziua ta un cuvant: multumesc!

Si o ruga: sa ne traiesti sanatoasa o suta de ani !